Teritoriul dintre Prut şi Nistru din sudul Moldovei este în general sărac în monumente istorico-arheologice impresionante vizual. Excepţie prezintă mulţimea de tumuli funerari care diversifică într-un fel peisajul cultural al regiunii, străjuind într-un fel sinistru şi maiestos landşaftul uniform al stepei. Dar în cele ce urmează vom aborda o altă problemă a peisajului cultural din regiune – valurile lui Traian. Este un subiect cu totul aparte din istoria zonei şi nu întâmplător le amintim la plural. De cele mai dese ori sunt pomenite două dintre ele. Valul lui Traian de Jos porneşte de pe malul Prutului lângă satul Vadul Lui Isac, continuă între Vulcăneşti şi Bolgrad de unde pe teritoriul Ucrainei coteşte spre lacurile Ialpug, Katlabuga şi Kitai, sfârşind pe malul abrupt al lacului Sasâc în localitatea Eschipolos raionul Tatarbunar. Lungimea totală a acestuia însumează 126/124 km. Valul lui Traian de Sus porneşte de asemenea de la malul Prutului de lângă marginea sudică a orăşelului Leova continuând spre Copcui, Selişte, Cazangic, traversează lunca Săratei până la Ecaterinovca şi Gradişte în valea Cogâlnicului după care prin luncile Coştangaliei şi a Schinoasei ajunge la Batâr, de unde traversează valea pârâului Ceaga, iar lângă Sălcuţa trece Botna şi se termină pe platoul Chiţcani-Copanca pe Nistru. Şanţul adiacent din care s-a scos pământul este în partea de nord a valului.

Înălţimea este de aproximativ 9 m, lăţimea la bază – 24 m. Nivelul de păstrare este oarecum satisfăcător, unele porţiuni fiind afectate de arătură anuală, drumuri de ţară etc. Lungimea lui este de 120/138 km. Valurile lui Traian de Jos şi de Sus, aflate unul faţă de altul la o distanţă de aproximativ 70 km, străbat teritoriul Basarabiei aproximativ pe axa

VNV-ESE. Aceste structuri mai sunt cunoscute cu numele „Drumul lui Traian”, „Şanţul lui Traian”, „Troian”, „Troiene”, iar mai rar, în unele locuri „Valul Şerpilor”, „Valul Zmeului”, „Movila Uriaşului”. Ambele valuri continuă departe spre vest dincolo de malul drept al Prutului. Cel numit şi Valul „Gălăţean” prezintă un segment lung de

24 km şi uneşte cursurile inferioare ale Prutului şi Siretului între localităţile Şerbeşti şi Tuluceşti, partea centrală fiind în dreptul oraşului Galaţi. Cel al Moldovei de Jos – cu lungimea de 85 km se întinde de la Ploscuteni pe Siret până la Stoicani pe Prut, puţin mai la sud de la localitatea Vadul lui Isac din stânga râului. Acestea sunt cele mai cunoscute şi vehiculate structuri de acest fel, dar nu şi unicele. Mai puţin cunoscute sunt alte două obiective de acest tip din euroregiune, cunoscute mai mult graţie hărţilor topografice din prima jumătate a secolului XIX, ulterior puternic aplatizate, în prezent fragmentare. Valul de pe Prut a fost denumit aşa deoarece se află pe malul stâng al râului şi se întinde de-a lungul acestuia pe itinerarul Vadul lui Isac-Leova-Sărata Răzeşi-Nemţeni. Şi acest val, pe hărţile din anii 1824 şi 1850 este documentat ca Valul lui Traian. Dintre particularităţile structurii menţionăm capătul de sud al acestuia care formează un inel la nord de satul Vadul lui Isac, după care la câteva sute de metri începe Valul lui Traian de Jos.

Acest element constructiv a fost interpretat în calitate de element de apărare, mai ales dacă se ţine cont de faptul că şanţul era în partea de vest a valului. În acest caz, reieşind din cerinţele strategiei militare de apărare primejdia era

dinspre apus de râu. În sfârşit, o ultimă sistemă defensivă de acest tip a fost semnalată de-a lungul Nistrului de Jos, cunoscut ca Valul Şarpelui. Este mai fragmentar şi se compune din mai multe segmente. Cel de lângă Palanca are ca legendă inscripţia dată de către F. Volan la 24 septembrie 1789: „Ruinele unui val vechi cunoscut ca Drumul lui Traian”.

Valul dintre Palanca şi Akerman (Cetatea Albă), înalt de 1,6 m a fost semnalat de către baronul şi maiorul Pierce Balthasar Campenhausen între anii 1803-1805 interpretat în calitate de dig ridicat de genovezi pentru prevenirea

Radu Vulpe a enunţat în anul 1960 supoziţia că acest val putea fi în legătură cu Valul de Sus, capătul căruia se termina pe Nistru (mai la sud de Bender) şi era îndreptat împotriva hunilor. Aici, reputatul arheolog localizează tabăra thervingilor lui Athanarich. În urma conflagraţiei ultimii pierd lupta şi se retrag spre munţi. Tervingii doar folosesc acest important sistem de fortificaţie, acesta fiind desemnat în izvoarele scrise de epocă drept valul greuthungilor. Primul popor, mai fiind cunoscuţi ca „oameni de pădure” populau regiunea silvostepei, pe când greuthungii, înrudiţi cu ei, erau cunoscuţi ca „oameni de stepă” şi respectiv populau stepa de la sud de val, ambele popoare fiind din masivul cultural gotic. Nivelul de păstrare a structurilor defensive în discuţie este diferit, dar a fost puternic afectat în secolul trecut ca urmare a factorilor antropogeni (arătură intensivă, eroziunii, scursuri, schimbarea cursurilor pâraielor de aici). Problema principală a acestor construcţii impunătoare este de către cine, când şi de ce au fost ridicate. Abordările temei respective a fost în atenţia istoricilor din cele mai îndepărtate timpuri. La Dimitrie Cantemir, în „Descrierea Moldovei”, acesta

este denumit în text „şanţul împăratului Traian” şi că prezintă „un şanţ între două valuri” care traversând râul Hierasus (Prut – greşit, probabil Siret) lângă satul Traian (denumirea veche a localităţii Vadul lui Isac) şi Botna la Căuşani,

trece prin întregul teritoriu tătăresc şi se termină la Tanais (Don). Exact aşa este reprezentat valul şi pe harta ce însoţeşte lucrarea (harta este ulterior preluată şi de alţii – Luis Félix Guinement, 1769; George Luis Le Rouge, 1770).

Practic toată informaţia de aici este greşită: nu există val mai la est de Nistru şi cel din Moldova nu trece pe diagonală de la Vadul lui Isac la Bender. D. Cantemir denumeşte structura Via Traiani (Drumul lui Traian). Exact aşa denumire foloseşte şi M. Costin. În prezent majoritatea cercetătorilor sunt de părerea că două dintre valurile din sudul Moldovei – Şerbeşti-Tuluceşti (Galaţi) şi Vadul lui Isac – Tatarbunar au fost construite de romani (secolele I-II e.n.). Primul proteja vadul Barboşi-Dinogeţia, al doilea Aliobrix- ul şi trecătoarea de lângă acesta peste Dunăre. Pe timpul lui Duca Vodă aici s-a găsit o piatră de marmură cu inscripţia„Împăratului…feciorului Nervii, lui Traian”. În împrejurimi s-au găsit monede romane de la Traian, Antonius Pius, Philippus Arabs. De aici pornea un drum roman ce unea Bărboşii cu Tyras-ul şi care trecea pe lângă viitorul oraş Reni. Către începutul sec. I p.Chr. armatele romane ajung în teritoriul Dobrogei actuale, incluse în jurul anului 15 p.Chr. în provincia Moesiae Inferior. Tradiţia populară dintotdeauna a legat apariţia acestor valuri de numele împăratului roman Traian (Marcus Ulpius Traianus – 53-117 e.n., împărat în anii – 98-117 e.n.), cunoscut la noi prin cele două războaie dacice (101-102 şi 105-106 e.n.) soldate cu cucerirea Daciei. Dar legiunile romane niciodată nu au trecut Prutul şi Dunărea. Este drept, Dobrogea intra în provincia Mezia după anul 85 e.n., iar la Isaccea – Noviodumum se afla flotila romană Classis Flaviae Moesicae. Pentru o perioadă de timp aceste valuri prezentau un fortpost avansat al Imperiului contra multiplelor invazii dinspre NE. Cercetările arheologice pe anumite porţiuni ale Valului de Sud confirmă că a fost edificat de către romani în secolele I-II. Tot mai mulţi cercetători sunt de

părerea că două dintre valurile din sudul Moldovei – Şerbeşti-Tuluceşti (Galaţi) şi Vadul lui Isac – Tatarbunar au fost construite de romani (secolele I-II e.n.). Primul proteja vadul Barboşi-Dinogeţia, al doilea Aliobrix- ul şi

trecătoarea de lângă acesta peste Dunăre. Radu Vulpe, unul dintre cei mai autoritari specialiştiarheologi în domeniu afirmă că prezenţa acestui ansamblu defensiv de Sud constituie hotarul la Limes Scythicus, având destinaţia de apărare a liniei de la Dunărea de Jos împotriva atacurilor dinspre nord şi est, argumentând supoziţia prin dispunerea şanţurilor. Referitor la perioada de construire cercetătorul presupune o perioadă mai îndelungată – de la Constantin I cel Mare

(272-337) până la Valentinian şi Valens. Prezenţa valurilor în cadrul limes-ului roman nu este caracteristică doar regiunii noastre. Asemenea valuri din piatră şi pământ, întretăiate de turnuri de veghe şi cu forturi militare în

spatele acestora, dar şi castrum-uri se mai întâlnesc în Franţa, Spania Anglia etc. Pentru Anglia sunt cunoscute Vallum-urile lui Hadrian [76-138; împărat – 117 (imediat după moartea lui Traian!) – 138] şi cel al lui Antonius Pius – vallum

Adriani, ultimul construit între anii 142-144. Cu oarecare rezerve poate fi invocat un argument indirect al Valului de Jos din regiunea noastră, posibil construit de Traian contra cavaleriei sarmaţilor în cadrul războaielor daco-romane şi valul construit de către succesorul acestuia – Hadrian şi la puţin timp – Antonius Pius în Anglia. Este o succesiune romană în ingineria militară de a ridica asemenea piedici în faţa ofensivei lumii barbare.

Dumitru BRATCO,

doctor conferenţiar în agricultură, consultant,

Direcţia politici şi reglementări în sectorul vitivinicol,

Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare,

Vasile HAHEU,

cercetător ştiinţific, Centrul de Arheologie, Institutul

Patrimoniului Cultural al Academia de Ştiinţe a

Moldovei