Se vorbește și se scrie mereu despre muncă; se discută despre datele oferite de Institutul Italian de Statistică referitoare la rata șomajului; se verifică datele puse la dispoziție de OSCE referitoare la sarcina fiscală, având în vedere că Italia se află pe locul cinci în ceea ce privește incidența sarcinii fiscale asupra muncii; se vorbește despre vouchere și despre contractele de antrepriză. În fine, lumea muncii este pe primul plan, oriunde, în dezbaterile din mass-media și drept argument al discuțiilor de bar, în capul politicienilor și în programul confederației Confindustra. Însă, uităm apoi că există o muncă diferită, despre care nu se vorbește niciodată, de care pare că nimănui nu-i pasă, o muncă uitată dar totuși determinantă în lumea de astăzi. Este munca desfășurată între pereții casei și se referă la îngrijirea și asistența bătrânilor, a persoanelor cu dezabilități și persoanelor noastre dragi. Familiile italiene, deseori, își încredințează proprii părinți în mâinile așa-numitelor ”badante”, dar nu vorbesc despre acest argument niciodată”

  • De ce? Ce ne îngrijorează? De ce nu vorbim public?

Este vorba de femei, în mare parte din Est, deseori menționate în mod public numai în acele cazuri când ”fură” din case sau se căsătoresc con vreun bătrân sau comit crime minore. Aceste cazuri sunt cu adevărat izolate, și sunt absolut nule în comparație cu importanța socială a activității lor în interiorul familiilor italiene. Vorbim de circa 1,5 milioane de persoane (conform datelor oferite de Censis din 2015) ce muncesc în casele noastre. Din acest număr impresionant, care a crescut vertiginos din 2005 până în 2013, 76% este de cetățenie străină, cu predominanță net feminină. Muncesc foarte mult (în mediu circa 50 ore pe săptămână), și câștigă în jur la 800 euro lunar, ceea ce corespunde unui tarif de 4 euro/oră. Sunt unele îngrijitoare de bătrâni ce au declarat că muncesc și șapte zile din șapte, iar o mare parte din ele (circa 35%) declară că ajung să facă și 60 ore pe săptămână, fără a lua în calcul femeile ce muncesc și noaptea pentru a oferi asistență persoanelor ne-autonome (circa 19%). Un popor întreg de femei, ce trăiește în casă și se ocupă de nevoile bătrânilor noștri. În una din anchetele promovate de Patronatul ACLI cu ceva timp în urmă, 60% din îngrijitoare declarau că se ocupă în totalitate de asistența bătrânilor, fără a primi careva ajutor din partea fiilor sau altor rude.

Din 2013 Institutul Național de Asistență Socială din Italia a notat o scădere a numărului de angajări legale a muncitorilor domestici, în special a celor străini (circa 12%). Și acest fenomen nu se datorează unei măriri a numărului de muncitori domestici italieni, ci mai degrabă răspândirii raportului ilegal de muncă. Pe de-o parte, cererile reale de forță de muncă au crescut, pe de altă parte a scăzut numărul contractelor încheiate. Acest fenomen e datorat atât faptului că în unele cazuri au intervenit voucherele menite să simplifice lucrurile, cât și faptului că munca la negru a devenit tot mai frecventă. A crescut și numărul de clandestini (fără permis de ședere), care, în marea majoritate a cazurilor, sunt de acord să câștige niște sume derizorii, în timp ce crește numărul neregularităților comise în contractele legale încheiate.

  • Câte îngrijitoare sunt angajate oficial cu un program inferior celui real?

Marea majoritate, din păcate. Noi nu dispunem de numerele precise la acest moment, dar știm că deseori ele sunt angajate cu contract minim (20 ore pe săptămână), atât cât să le permită acestora să își prelungească permisul de ședere. În alternativă, li se propune un contract pentru 24 ore pe săptămână pentru a putea beneficia de o reducere a contribuțiilor și taxelor. În ambele cazuri, e vorba de femei cărora li se neagă unele beneficii pentru viitorul lor. În primul rând, din punct de vedere al asistenței sociale: pentru că și ele ar avea dreptul la o pensie și, nu în ultimul rând, din punct de vedere al prestațiilor de asistență: întrucât, având un contract cu program sub 25 ore pe săptămână, ele nu au dreptul la ajutorul de șomaj Naspi.

Dacă ne gândim bine, doar o parte din aceste îngrijitoare se află în condiții de legalitate deplină. Iar pe parcursul anilor de criză prin care a trecut Italia, disponibilitatea familiilor să stipuleze contracte legale, a scăzut considerabil. Acum că au fost abolite voucherele scuza pentru nestipularea unui contract legal e tot mai frecventă.

Dar și îngrijitoarele își au drepturile lor! Cine se va ocupa de ele? Vor trebui să se întoarcă în Țara de baștină după o lungă perioadă de trai în Italia?

În fond, știm bine că Statul a renunțat de mult timp la bătrâni, la persoane cu dezabilități și la bolnavii cronici. Acest tip de bunăstare este deja în mâinile familiilor în cauză, dar numai puține din ele reușesc să beneficieze de anumite indemnizații de însoțire din partea INPS (circa 19%). Și numai 9% din aceste familii reușesc să obțină beneficii fiscale la deducerea prevăzută din venit (numai până la 1549,37 Euro de contribuții vărsate).

Cheltuielile, suportate de către familiile italiene pentru îngrijitoarele de bătrâni și colaboratoarele de familie, ajung la circa 30% din venitul lor brut. Prin urmare, e mai mult decât clar de ce în plină criză economică nu reușim să facem față acestor cheltuieli, iar acest lucru are consecințe foarte grave.